Interviu cu Marcelo Martinessi, regizorul filmului paraguayan „Las Herederas” (Moștenitoarele), câștigătorul Trofeului Transilvania la TIFF 2018: „Când vorbesc despre țara mea, cred că este important să o fac prin femei”

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Marcelo Martinessi a urcat sâmbătă seară pe scena Galei de închidere pentru a primi Trofeul Transilvania la cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF 2018) pentru filmul său, „Las Herederas”. Premiat și la Festivalul de la Berlin, filmul spune povestea unui cuplu de femei din elita socială a Paraguayului puse în fața unor probleme financiare care le pun la încercare stilul de viață, dar și relația de cuplu. „Las Herederas” este filmul de debut al lui Marcelo Martinessi și o revelație în contextul cinematografic și social paraguayan.

„Las Herederas” s-a bucurat de mult succes la nivel internațional, dar cum a fost primit filmul în Paraguay?

Am avut premiera în Paraguay pe 5 aprilie. Bineînțeles, noua generație l-a primit cu căldură, am avut recenzii foarte bune în ziare și peste tot. Dar m-a impresionat cum a reacționat o parte din societatea conservatoare. Ca să îți dau un exemplu, am mers să primim un premiu recomandat de Senatul din Paraguay, iar jumătate din Senat s-a ridicat și a plecat, au zis „Noi nu vrem să dăm acest premiu unui film lesbian” sau nu își doreau să fie asociați în nici un fel cu acest film. Iar apoi, unul dintre senatori, în momentul în care primeam premiul, a început să strige „Ar trebui să vă căsătoriți între voi și să vă cărați de aici”. Iar toate acestea pe mine m-au făcut să mă simt ca și când am fi în urmă cu 500 de ani.

Am petrecut mult timp în afara Paraguayului și chiar nu simt această societate conservatoare și claustrofobică, dar m-a făcut să mă gândesc că de aceea este cu atât mai important acest film. Dacă te uiți atent, filmul nu abordează de fapt sexualitatea într-un mod evident, este o poveste umană, universală, spusă prin intermediul unui personaj lesbian. Dar am fost impresionat că acest lucru chiar a supărat niște oameni.

Deci nu vă așteptați la această reacție deloc?

Eu nu, actrițele în schimb știau că așa ceva ar fi urmat să se întâmple. Ele locuiesc în Paraguay mai mult decât mine și își cunosc societatea mai bine.

Într-adevăr, în film personajele se concentrează asupra altor aspecte din viața lor, mai ales în jurul statusului social. Spre deosebire de alte filme cu personaje LGBT, unde orientarea sexuală este un subiect central al poveștii, aici ea pare să fie undeva în background. Așa că mă întrebam dacă societatea paraguayană este atât de confortabilă cu aceste subiecte încât ele să nu creeze probleme personajelor?

Nu neapărat, doar că în această poveste ele sunt un cuplu de multă vreme, deci acest lucru trebuie să fi fost o problemă la început, când erau mai tinere. Dar nu am vrut să abordez acest aspect pentru că, din punct de vedere politic, pentru mine era important să arăt o familie compusă din două femei și, în plus, pentru că pierderea statusului este mai recentă în viața lor, este ceea ce li se întâmplă în acel moment. Într-un fel, te face să te gândești că ele par să trăiască în casa lor aproape ca într-o închisoare, poate tocmai pentru că au decis să nu se afișeze lumii, să nu muncească pentru că au suficienți bani. Te duce cu gândul tot la ideea de identitate, la faptul că nu s-au dezvoltat social, că nu au făcut prea multe lucruri în afara acelei case. Dar criza, în momentul filmului, este legată mai mult de situația economică și de relația lor de iubire pentru că poți vedea că aceste două femei nu prea se ating, mai ales Chela, pentru ea pasiunea a dispărut. Și nu am vrut să folosesc povești din trecut de tipul „oh, am fost cândva fericite” pentru că eu cred că se vede acest lucru.

Unii oameni mi-au spus că nu erau complet siguri că aceste femei sunt un cuplu și i-am întrebat de ce. Dacă ar fi fost un bărbat și o femeie, nu ar fi fost niciun dubiu că sunt un cuplu, dar cu două femei creierele noastre sunt încă blocate, tot nu realizăm că este sau a fost ceva între ele. Pentru mine, este un cuplu care se stinge, în multe feluri.

Dar, în același timp, nici celelalte personaje nu par să abordeze acest subiect.

Da, pentru că nu prea vezi alte personaje în casa lor și probabil că e un fel de evitare a subiectului. În grupul femeilor în vârstă se fac uneori comentarii homofobe, am decis să nu le traducem, dar de multe ori în timpul jocului de cărți comentează despre, de exemplu, un băiat care are un prieten și au fost găsiți împreună în pat și „oh, doamne!” – sunt foarte răutăcioase și vorbesc mult despre aceste lucruri. Iar pentru mine a fost foarte important și să nu arăt doar homofobia din exterior, ci și modul în care această societate homofobă le intră pe sub piele chiar și persoanelor care sunt într-un cuplu lesbian. La un moment dat, Chiquita zice „uite-o pe fata aia care arată ca un băiat”. Monteurul a vrut să scoată acea scenă, dar pentru mine este foarte importantă pentru că sunt impresionat de modul în care homofobia creează două tabere, iar tabăra majoritară domină uneori întreaga societate în moduri diferite, dacă ești atent la detalii.

Am observat că și în scurt-metrajele anterioare apar ca personaje principale în general femei în vârstă. Este acesta un detaliu important sau doar o coincidență?

Chiar nu știu pentru că așa s-a întâmplat. În „Karai Norte” (2009), filmat în Berlin, aveam o bătrână, dar era bazat pe literatură. În „La voz perdida” (2017) este tot o bătrână, dar apoi am lucrat la ceva cu adolescenți, cu copii. Dar într-adevăr, când vorbesc despre țara mea, cred că este important să o fac prin femei. Femeile sunt cele care au țesut fibrele interne ale societății. Vin dintr-o țară care a trecut prin multe războaie, iar după fiecare război femeile erau cele care reconstruiau țara. De asemenea, îmi place vârsta, îmi place să filmez chipuri care îți arată că au un trecut pentru că îți dau multe lucruri la care să te gândești, doar uitându-te la ele. Sunt fascinat să privesc fețele oamenilor de 70, 80, 90 de ani și cred că în cinema, camera reușește să captureze esența trecutului prin chipurile filmate. Iar personajele din film nici nu poartă prea mult machiaj, cu excepția ‘clubului’ bătrânelor care arată uneori ca niște clovni.

Alegerea femeilor ca personaje principale este și un comentariu la adresa societății patriarhale?

Da, în Paraguay se presupune că avem o societate macho, dar în realitate femeile sunt cele care o țin în funcțiune. Văd multe filme în care femeile apar ca obiecte, iar eu mă întreb de ce să nu folosim bărbații ca obiecte. În film, singurii bărbați care apar sunt un tip la bustul gol, unul care vinde hamburgeri și unul din închisoare care este așezat și are un șef. Chiar nu prea mi-am dorit să am bărbați în acest film, iar când apar, au roluri periferice.

Ați menționat înainte de proiecția filmului că găsiți asemănări între istoria, societatea paraguayană și cea românească. Credeți că publicul din România și din Europa de Est ar putea relaționa diferit cu acest film datorită acestor asemănări?

Și noi am trecut prin dictaturi foarte lungi și avem o societate care este obișnuită să i se spună ce să facă. Dacă este o metaforă în film, atunci aceea este despre această femeie pentru care altcineva lua toate deciziile, deci nu a trebuit să aibă nicio grijă niciodată, iar deodată acea persoană dispare. Pentru mine, ce se întâmplă cu Chela este foarte asemănător cu ce s-a întâmplat cu Paraguay. Țara mea a fost în situația în care ar fi trebuit să își conducă propriul destin și nu am reușit să o facem și a trebuit să așteptăm până când un dictator s-a întors. Țările și societățile ca ale noastre par să aibă mereu nevoie de un “tată” care să ia decizii pentru noi, astfel încât noi să fim confortabili, să nu riscăm nimic. Simt că România și alte țări din Europa de Est au o istorie similară.

Iar atunci când în sfârșit ne apucăm de condus propriul destin, pare că și această ocazie riscă să ne fie furată, ca în film… (râdem)

Cel puțin finalul filmului lasă un loc deschis pentru speranță.

Puteți povesti puțin despre episodul în care ați fost rugat să puneți bazele televiziunii naționale din Paraguay?

Studiam cinematografia în Londra când a avut loc o schimbare majoră la guvernarea țării. Partidul dictatorului a fost la putere timp de 62 de ani, iar când au pierdut în 2008, oameni din noul guvern – pentru că făcusem niște scurt-metraje, fusesem în Berlin, aveam niște vizibilitate și aveam mulți prieteni socialiști – m-au sunat și mi-au zis că vor ca eu să fondez prima televiziune publică. Eu le-am zis că nu știu să fac așa ceva, iar ei au zis „nici noi nu știm cum se conduce o țară, dar am făcut și facem asta; așa că de ce nu încerci?” Și astfel m-am întors în Paraguay, am stat acolo și am încercat. A fost un proiect fascinant care mi-a plăcut cu adevărat, am dezvoltat programe locale, animații, documentare, adică în jur de 80% din televiziunea paraguayană care nu existase deloc până atunci. Erau doar canale comerciale mai ales din Argentina, Columbia sau Mexic cu telenovele, nu aveam o identitate în televiziune. Iar noi asta cream și eram foarte entuziasmați. Însă apoi a venit lovitura de stat în 2012 și a trebuit să părăsesc poziția, iar acum postul acela TV a devenit în mare parte televiziune de propagandă. Nu mai există spiritul acela în care a fost creat, dar tot mai are niște programe naționale, chiar dacă acum sunt cu vânzări de vaci, sunt complet diferite.

V-ați gândi vreodată să vă întoarceți?

Sper că nu. Sunt mult mai fericit afară. Mi-am luat acea responsabilitate într-un moment în care eram mai tânăr, credeam în multe lucruri, credeam că munca mea va continua dacă o fac corect. Dar acum nu mai cred în asta.
 

Dar în ce credeți acum?
Cred în cinema. Cred că cinematografia poate fi un instrument puternic chiar dacă nu pentru a schimba societăți, măcar pentru a te gândi la societate. Cred că cinemaul îmi dă mai mult spațiu să mă gândesc, să citesc și să produc ceva ce sunt interesat să comunic. Televiziunea publică a fost fascinantă, dar ține de trecut.
Pentru că ne-am reîntors la cinema și ați și menționat mai devreme că ați studiat în Londra, cum v-a influențat cinematografia europeană stilul?
Cred că influența este mai mult românească, decât britanică! Iubesc cinematografia românească, atunci când văd atmosfera din filmele românești îmi spun „Vreau să fac un film ca ăsta pentru că așa este Paraguayul!” Sunt multe filme românești pe care le-am văzut și am zis „Uau!”. Iar atunci când am filmat scenele din închisoare, mai ales scena cu primirea prizonierilor, mi-am spus că arată românesc. Eram foarte entuziasmați de asta! Îmi plac și regizori britanici, dar nu mă simt legat de acea societate deloc. Cred că au interese foarte diferite, așa că am studiat în UK, dar nu simt nicio legătură cu cinematografia britanică.

Și ce film sau filme din cinematografia românească v-au impresionat cel mai mult?

Am văzut multe, am văzut „Poziția copilului” și mi-am zis „Uau, aceasta ar putea fi mama mea!” Unii oameni îmi spuneau că este o femeie oribilă, dar eu „nu, dar este și adorabilă, face asta pentru fiul ei și crede în ceea ce face.” Am văzut și „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, iar acel film a fost impresionant. Am fost, de fapt, impresionat de multe alte filme românești, nu aș putea să le menționez acum pe toate, dar cred că interesul în cinematografia românească este foarte similar cu cel pe care îl am și eu în țara mea. Aveți cineaști, regizori, actori foarte buni. Îmi place și modul în care sunt făcute filmele, dar și cum se poziționează politic: relația pe care o aveți cu istoria și nevoia de a spune povești – cred că asta face cinematografia românească atât de puternică.

Cum este să faceți filme despre Paraguay din afara țării? Nu riscați să vă simțiți deconectat?

Este singura cale. Știu că dacă mă întorc în Paraguay, o să mă opresc din citit, din gândit. Este o societate care te pune în cușcă, nu există multă artă sau o comunitate intelectuală puternică. În orașe mari, atunci când sunt singur, sau când mă aflu mai departe de orașele mari, simt că am o tendință mai puternică să lucrez la ceea ce mă interesează. În Paraguay este multă bârfă și genul ăsta de viață socială, cu aniversări, nunți, chestii formale – Paraguayul e plin de acest fel de socializare, iar mie nu îmi plac astfel de lucruri. Dar merg des în Paraguay, am locuit un an acolo cât am lucrat la film și nu m-a deranjat. Mă întorc acolo în iulie și o să stau o vreme. Fac un du-te vino și nu aș putea să mă simt deconectat, dar prefer să nu îl numesc „acasă” pentru că Paraguayul este casa copilăriei mele, iar asta va rămâne tot timpul cu mine. Însă ceea ce este țara în momentul de față, este ceva diferit pentru mine. E dificil de explicat, dar mă simt mai confortabil să lucrez de afară, îți oferă în plus și o perspectivă mai amplă.

Cum a fost cât timp ați filmat în Paraguay, ați întâlnit probleme de vreun fel?

Nu, în timpul filmărilor nu am avut probleme pentru că era aproape ermetic, nu prea spuneam nimănui la ce lucrăm. Am filmat într-o închisoare reală și le-am spus oamenilor de acolo că este un film despre o femeie care trece printr-o criză și nu ne-au cerut scenariul sau mai multe detalii. Cred că într-o țară ca Paraguay, cu cât mai puține informații oferi, cu atât mai bine pentru că oamenii sunt în general foarte speriați “aoleu, ce o să zică șeful? Ce o să zică Ministrul? Ce o să zică Președintele?” Este complex și trebuie să fii foarte isteț ca să poți să te simți confortabil la filmări. Nu îmi place să filmez de față cu oameni din afara echipei sau din presă pentru că mi se pare că distruge atmosfera și munca actorilor.

Ați spus cu alte ocazii că preferați proiectele „deschise”, care încep de la un punct fără să știți exact unde veți ajunge. Și pentru acest film v-ați bazat mult pe contribuțiile actrițelor principale. Cât de mult s-a schimbat pe parcurs față de ideea inițială?

Am citit împreună cu ele scenariul și le întrebam cum se simt, cum se conectează ele cu situația – poate o actriță nu e lesbiană, dar poate relaționa cu depresia sau cu momentul prin care trece personajul. Am vorbit și am început de aici, iar apoi am zis „poate că nu ar trebui să spui asta” sau „poate ar trebui mai degrabă să reacționezi așa” și așa au început să se simtă confortabil. Chiar și la capitolul scenografie – în casa celor două personaje, actrițele și-au adus din lucrurile proprii, o veioză, cărți… Mie nu îmi place acel tip de cinema de studio, unde actorii vin doar ca profesioniști, nu cred în asta, cel puțin pentru stilul meu de lucru în Paraguay. Chiar și în casting, mai întâi am ales-o pe Anna Brun (n. r. Chela), iar apoi le-am ales pe restul împreună cu ea pentru că îmi place să creez legături, conexiuni, să fie totul organic. Scenariul a rămas scenariu în sensul în care spune povestea, dar în modul în care este spusă am avut influențe din partea tuturor celor cu care am lucrat, actrițe, tehnicieni, monteuri care veneau cu ideile și propunerile lor.

Ce alte subiecte legate de Paraguay v-ați dori să explorați în următoarele proiecte?

Îmi doresc să continuu să lucrez în Paraguay, dar nu m-am decis încă la ce. Abia am terminat acest film înainte de Festivalul de la Berlin și totul a fost o nebunie continuă de atunci încoace, așa că în primul rând vreau să mă odihnesc puțin, iar apoi voi începe să scriu și să lucrez la ceva nou, tot despre Paraguay.

Interviu de Ana Elefterescu



Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

Filme


Cinefili

Star Wars: The Last Jedi?
|Rezultate|Alte sondaje