Tarul – Lunghin e din nou la inaltime

Ioana Moraru este corespondenta noastra temporara la Festivalul Filmului Rus care se desfasoara zilele astea la Studio si Eforie. Castigatoarea unei acreditari la Festival la concursul de pe metropotam, Ioana ne va scrie saptamana aceasta cateva cronici de film rusesc. Ieri ne-a povestit despre Lacasul ingerului / Pridel Angela, care a rulat vineri la Gala de deschidere a festivalului, iar azi despre Tarul.



Un film pe care nu-l poti intelege in deplinatatea lui daca nu ai un minim de notiuni despre istoria Rusiei.

Am auzit despre el tot felul de pareri: ca e prea crud, ca sunt prea putine scene de razboi, ca se insista pe caracterul diabolic al lui Ivan. Indraznesc sa le contrazic pe toate. Crud e fara doar si poate – si pe buna dreptate –  asa erau vremurile. Scenele de razboi nu abunda, corect, dar nu razboiul e subiectul filmului, ci personalitatea tarului sub toate aspectele. In ce priveste caracterul diabolic, nu este vorba despre asa ceva in film. Este vorba  despre un om lovit de nebunie, care vorbeste cu sine, joaca roluri imaginare, are halucinatii si idei absurde, adica exact ceea ce caracterizeaza ultima parte a vietii tarului.

Frumos impartit in patru parti, denumite sugestiv “Rugaciunea tarului”, “Razboiul tarului”, “Furia tarului” si “Bucuria tarului”, filmul reda scene reprezentative pentru fiecare dintre aspecte.

Actiunea debuteaza in anul 1565, cand Rusia este fara mitropolit, motiv pentru care Ivan se considera in pericol si il numeste pe Filip Kolicev, ecumen al manastirii Solovet. Mitropolitul nu poate accepta insa cruzimea tarului,  incurajat de catre tarina si il critica. Punctul culminant il constituie tortura publica a catorva boieri acuzati ca au vandut polonezilor orasul Polotk si moartea lor, impreuna cu o fetita orfana pe care mitropolitul o avea in grija.  De aici incolo, drumurile celor doi se despart definitiv. Mitropolitul este inchis in lanturi la manastire, unde incepe sa faca minuni si unde isi va gasi si sfarsitul, ucis la porunca tarului, care ramane inca o data singur.

Si avem parte de un sfarsit pe care l-am putea numi echitabil, in lipsa unui alt calificativ. Ivan asteapta ca poporul sa vina sa asiste la “serata” sa, insa desi amenintati, nimeni nu se prezinta. Si atunci il auzim intrebandu-se:
“Unde mi-e poporul?”



Despre Pyotr Mamonov putem trage cu usurinta concluzia ca e preferatul regizorului, daca avem in vedere ca a mai jucat in Ostrov sau Taxi Blues, ambele semnate tot de catre Pavel Lunghin. Si aici, ca si acolo, face un  rol exceptional. E cat se poate de credibil in rolul lui Ivan, un tar obosit de viata, nebun, trist, speriat de tot ce-l inconjoara, convins ca el e unsul lui Dumnezeu si mana lui dreapta in Rusia si ca deci are drept de viata si de  moarte asupra poporului.

La fel si Oleg Iankovski, pentru care rolul mitropolitului Filip din acest film a fost ultimul, el decedand cu cateva luni inainte de premiera filmului. Vedem in el pe singurul om care are curajul sa-i spuna tarului adevarul in fata,  sa-l critice, sa i se opuna, chiar daca asta il costa in final viata. O mica paranteza, din filmografia sa face parte, pentru cei care nu stiu, si Patul lui Procust, in regia lui Sergiu Prodan si a Vioricai Mesina, in care a jucat rolul  lui George Ladima.

Si sa nu-l uitam pe Ivan Ohlobistin, in rolul mascariciului de la curte, interpretat exceptional.

Personal, am apreciat la acest film, pe langa jocul actorilor, veridicitatea decorurilor. Vestimentatia a fost cat se poate de reusita, peisajele de asemenea. O singura scena, reprezentand o slujba tinuta de catre mitropolit, mi-a  dat impresia ca ar fi decupata dintr-o slujba de Inviere din zilele noastre si parca nu se lipea bine pe restul cadrelor.

In ce-l priveste pe regizorul Pavel Lunghin, este destul de cunoscut in randul cineastilor de talie internationala prin cele doua nominalizari(pentru Luna Park si Nunta) si cele doua premii (pentru Taxi Blues si Nunta) la Cannes, precum si pentru capodopera sa “Insula”(Ostrov).

Si din nou, publicul roman a facut o coada interminabila la proiectia filmului si din nou, comentariile de dupa au abundat, in majoritate covarsitoare elogioase.

Un articol de Ioana Moraru, corespondent metropotam (temporar) la Festivalul Filmului Rus.