Oameni si zei (Des Hommes et des Dieux)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Exista filme spirituale fara a fi explicit religioase, filme care te ating imaterial, cu forta spiritului, a imaginii, a povestii sau a imaginatiei. Andrei Rublev, Doubt, Himmel uber Berlin, Breaking the Waves sau The Seventh Seal sunt cateva exemple. Spiritualitatea abundenta din filmul lui Beauvois Oameni si zei nu face parte din aceasta categorie. E un sentiment care, daca nu esti o persoana religioasa, te va coplesi prin serenitate si abnegatie, prin toate calitatile sale pur crestine prezentate in 120 de minute lungi, presarate cu imnuri, canturi si rugaciuni.

Un pic de istorie
adevarata (implicit si mici spoilere)

Filmul, bazat in parte pe cartea lui John Kiser The Monks of Tibhirine: Faith, Love and Terror in Algeria, in parte pe intamplari reale din trecutul recent, spune povestea unor calugari trapisti de la manastirea Notre-Dame de l'Atlas de la Tibhirine din Algeria, intre anii 1993 si 1996, perioada in care razboiul civil din Algeria era in toi si gruparea islamista GIA (Groupe Islamique Armé) masacra civili prin toata tara.

La manastire viata mergea incet si la fel, impartita cu minutiozitate intre treburile zilnice (udatul gradinii cu zarzavaturi care le asigura calugarilor existenta), activitati umanitare (doctoricirea femeilor si copiilor din sat sau completarea vreunei cereri de viza pentru cateo mama chemata de fiu in Europa) si, desigur, rugaciunile zilnice.

In pacea calugarilor apare insa mana lunga a teroristului arab, care pe la sfarsitului anului 1993 da strainilor din Algeria un ultimatum si o perioada de o luna in care pot parasi tara, perioada dupa care urma sa fie ucisi fara avertisment.

Calugarii raman (manastirea functiona acolo din 1938), cu sentimente osciland intre apartenenta, datorie, sacrificiu si martiriu.

Trei ani mai tarziu, in 1996, 7 din cei 9 calugari sunt rapiti in timpul noptii, aparent pentru a putea negocia eliberarea unuia dintre membrii fondatori GIA care tocmai fusese condamnat la moarte. Dupa doua luni de detentie, cei 7 calugari au fost gasiti. Nu in viata, nu intr-o bucata, ci doar capetele lor, undeva in pustietate. S-a dat vina pe GIA pentru asasinat, fara dovezi. Ani mai tarziu, prin 2009, au aparut noi informatii si marturii, conform carora cei 7 calugari ar fi murit in timpul unei razii a armatei algeriene intr-o tabara GIA, si ca ar fi fost decapitati pentru a nu se gasi corpurile pline de gloante si a putea fi aruncata vina pe rebeli.

f f
stanga: calugarii de la Tibhirine (sursa foto); dreapta: scena din film (sursa foto)


Si filmul?


Filmul e departe de a prezenta toate faptele de mai sus. Regizorul Xavier Beauvois abia daca atinge subiectul teroristilor, si cand o face, o face aproape cu blandetea si compasiunea cu care Christian de Chergé (staretul manastirii - jucat foarte adecvat de actorul Lambert Wilson) isi scrie testamentul (il gasesti aici in engleza, aici in franceza). Parte din acesta este reprodusa si in film si numai acele cuvinte au mai multa forta decat tot ce s-a vazut si spus pana atunci.

Desi mesajul pacifist si umanitar (mostenire a staretului Christian care a incercat pe perioada sederii sale la manastire sa joace rolul de mijlocitor al bunei intelegeri dintre crestini si musulmani) este evident prin tonul aproape deloc acuzator, filmul este lent si monoton ca o predica.

Pasajele din viata la manastire, presarate foarte des cu imnuri si rugaciuni, discutiile calugarilor in fata dilemei de a ramane sau de a pleca, arata mai mult zeii decat oamenii. Umanitatea e prezenta in starea pura a sacrificiului voluntar, declarat ca intentie. Apare rar ca o calitate calda si vie, de obicei in scenele in care e prezent personajul fratelui-doctor Luc (Michael Lonsdale).



Este remarcabila in acest sens scena "ultimei cine" a calugarilor, tot prin umanitatea ei aproape mireana: se da drumul la muzica (Lacul lebedelor), se toarna niste vinisor de acasa, din Franta, se lumineaza fete. Un parinte, mai impresionabil (varsta...), izbucneste in plans. Desi lungita, si ea, putin peste rabdarea privitorului, este o scena la fel de emotionanta ca si cuvintele din testamentul lui Christian.

Finalul, la care te astepti de la o vreme, aproape nu mai transmite prin comparatie niciun fel de emotie.

Filmul, desi noua ne-a placut moderat, a castigat Grand Prix la Cannes in 2010 si a reprezentat participarea Frantei la Oscarurile din acest an, la sectiunea film strain.



Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

Filme


Cinefili

Star Wars: The Last Jedi?
|Rezultate|Alte sondaje