Le Havre - cronica film

“J’aime la society” declara unul dintre personajele din Le Havre, cel mai recent film al lui Aki Kaurismaki. Dar nu o face cu o convingere debordanta, ci cu un chip parca lipsit de expresie, atitudine impartasita de restul celor care populeaza lumea creata de regizorul finlandez. Pentru ca emotia si optimismul debordant pe care filmul le transmite se datoreaza aurei de basm a scenariului, nu neaparat felului in care personajele lui se adreseaza unul altuia.

In mainile altora, povestea baietelului imigrant urmarit de politia franceza si ajutat dintr-o suflare de un cartier din orasul portuar, Le Havre s-ar fi transformat intr-o drama dura sau poate o melodrama. Dar in mainile lui Kaurismaki, devine un film profund optimistic care inainteaza fara a-si cere iertare in vreun moment. Scopul lui nu e de a ne reaminti cat de grea e viata, ci de a reafirma posibila ei frumusete si de a ne readuce aminte ca, uneori, avem parte si de miracole.

Filmat chiar in Normandia, unde se afla si orasul dupa care isi ia numele, Le Havre este al doilea film in franceza al regizorului, dupa La Vie de Boheme din 1992. De aici si prezenta actorilor francezi, cel mai recognoscibil fiind Jean-Pierre Leaud, figura emblematica a noului val francez, actor care a dat viata personajelor din filmele lui Francois Trauffaut si Jean Luc Godard. Si, ca o mica gluma, unul dintre personajele centrale, desi jucat de actrita finlandeza Kati Outinen, prezenta constanta in filmele lui Kaurismaki, are un nume profund francez, Arletty, dupa actrita si cantareata franceza care a intruchipat spiritul proletar in anii '30 si '40.

De aici nici lipsa de mirare ca numele de familie al lui Arletty si al sotului ei, Marcel, personajul central al filmului, cel care il ajuta pe baietelul imigrant, este Marx. Si nici faptul ca atat ei, cat si cei din jurul lor, vanzatori si proprietari de baruri saracacioase, par mai degraba o imagine idealizata a clasei de jos decat personaje pe care le intalnesti in viata reala, mai ales prin solidaritatea de care dau dovada, in ciuda lipsurilor. Dar cel mai important e naturaletea cu care Marcel si restul personajelor sar in ajutorul baiatului si asta pentru ca in universul lui Kaurismaki, aceasta unitatea a comunitatii e ceva normal.

Din aceasta cauza filmul poate pare neremarcabil, pentru ca in nicio clipa Marcel nu este descris ca un erou, ci doar ca un om care face ceva ce ar face oricine altcineva. In completa concordanta cu obisnuita gesturilor, cadrele sunt clare tocmai pentru a-ti arata lucrurile asa cum sunt, fara artificii sau inflorituri. Intr-un stil direct, cu culori saturate, camera se opreste pe detalii care dau forma povestii: o privire aruncata unei perechi de pantofi, alta unui ceas auriu, una in interiorul unui vas, o scurta pauza inainte de a te hotara in ce directie sa fugi, o punga lasata pe niste trepte.

Le Havre nu este o experienta instanta, dureaza pana reusesti sa treci de al patrulea perete, de bariera dintre tine si ecran. Acelasi lucru se intampla si cu cele mai hilare replici care sunt date fara nicio miscare a fetei si ai nevoie de timp ca sa iti dai seama ca trebuie sa razi, asa ca ai nevoie de mai mult decat o secunda pentru a putea sa relationezi cu povestea de basm si optimismul ireal. Si, intr-adevar, cu fiecare cadru, vei observa cum filmul infloreste intr-o poveste profund umana.

Noi va recomandam sa vedeti Le Havre, un film frumos intr-o aura de basm.