Aurora
Daca nu sunteti familiari cu perioada ecranului de argint, cand filmele mute incepeau sa deschida drumuri in cinematografie, e aproape de domeniul fantasticului sa fi auzit de Aurora sau Sunrise: A song of two humans, in regia lui F.W. Murnau, care in 1929, la prima editie a Premiilor Oscar, a castigat 3 statuete, si care este considerat de critici unul din cele mai bune filme ale tuturor timpurilor.
Cineastul Cristi Puiu ofera o replica lui Murnau, 80 de ani mai tarziu, prin productia romaneasca Aurora. Daca lucrurile s-ar petrece altfel, tot despre aceeasi idee ar fi vorba, in cazul polonezului iubirea? Daca in Moartea domnului Lazarescu avem povestea unui om care moare, fara sa fie vorba despre el in film (decat la o analiza superficiala), cu Aurora, unde avem povestea omului care omoara, unde ar trebui sa ne uitam?
Filmul lui Cristi Puiu a starnit deja multe reactii, inca de la premiera de anul trecut la Un Certain Regard in cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Nu e usor de inteles, nu e usor de digerat, nu face rabat de la niciun strop de inteligenta, si pune spectatorul sa isi foloseasca imaginatia in permanenta. Realizand cu minutiozitate portretul unui criminal, Aurora ni-l prezinta pe Viorel, personaj jucat magistral de insusi Cristi Puiu. Departe de a deveni cu aceasta ocazie un Sergiu Nicolaescu reloaded, il avem in premiera pe regizor in postura de actor.
Dezvaluind intamplari din zona Bucurestiului periferic, zona de interes pentru Puiu, observam mici legaturi intre Moartea domnului Lazarescu si Aurora. O revedem aici pe asistenta Mioara (Luminita Gheorghiu), care in Aurora este vecina Pusei (Valeria Seciu), mama lui Viorel, dar si pe doctorita Gina (Clara Voda), aici amanta protagonistului. Bucurestiul pare a fi reconstruit in viziunea regizorala a lui Cristi Puiu ca fiind tot o lume mica, dar putreda la origini.
Viorel este un alienat, care s-a rupt total de lumea exterioara in urma unui divort. Ramas singur intr-un apartament gol, in permanenta renovare, insa unde nu se munceste niciodata, incarca orice detaliu insignifiant cu o importanta atipica. Analizeaza mult, se uita pe vizor si in urma sa incontiuu, cauta informatii acolo unde societatea normala nu ar gasi. Fara echivoc, pierde capacitatea de a relationa, se instraineaza de familie, fiicele lui nu ii mai simt dorul, insa el, in mod curios, nu simte nimic.
Nici regret, nici mila. E ca si cand din partea cealalata a ecranului vezi direct in psihicul unui criminal in formare. El ucide pe notarul sotiei sale si pe prietena acestuia, precum si pe socrii sai (dl. si dna. Livinski, portretizati de Gelu Colceag si Catrinel Dumitrescu). Ai crede ca o face din prea multe frustrari si suparari refulate, dar uciderea prietenei notarului, al carei nume nici nu il cunoaste, demonstreaza deja profilul unui criminal.
Un prerogativ consistent al acestui film este durata. Ai crede ca 3 ore sunt prea mult pentru un film, ca te vei plictisi sau ca actiunea e lungita mai mult decat permis. Ei bine, suspansul, intriga si curiozitatea te tin in transa pana la final, in asa fel incat chiar si dupa 3 ore ti-ai dori sa vezi mai mult, sa intelegi mai bine. Cadrele intrerupte brusc, care se continua cu pasaje in care nu intelegi de ce intervin anumite situatii si personaje, ne-au facut initial sa credem ca sunt secventele amestecate ale unei povesti si ca la final vom putea gasi coerenta.
Insa ulterior ne-am lamurit ca regizorul face apel la inteligenta spectatorilor. Nu ne prezinta personajele, nu ne introduce in anotimp sau in situatie. El ne someaza sa subintelegem dinainte despre ce este vorba. Aurora este exact ce se intampla dupa acel ceva pe care spectatorii trebuie sa il stie.
De departe unul din cele mai destepte filme pe care le-am vazut, este foarte greu sa punem aici toate motivele pentru care nu trebuie sa il pierdeti in cinematografe. Aurora este mai mult decat un film, e o tema de discutie, o problematica sociala, un caz de sociopat foarte bine studiat, o lectie pentru birourile de investigatie, o avertizare pentru bucuresteni, un semnal de alarma.
sursa foto: cinemagia
Cineastul Cristi Puiu ofera o replica lui Murnau, 80 de ani mai tarziu, prin productia romaneasca Aurora. Daca lucrurile s-ar petrece altfel, tot despre aceeasi idee ar fi vorba, in cazul polonezului iubirea? Daca in Moartea domnului Lazarescu avem povestea unui om care moare, fara sa fie vorba despre el in film (decat la o analiza superficiala), cu Aurora, unde avem povestea omului care omoara, unde ar trebui sa ne uitam?
Filmul lui Cristi Puiu a starnit deja multe reactii, inca de la premiera de anul trecut la Un Certain Regard in cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Nu e usor de inteles, nu e usor de digerat, nu face rabat de la niciun strop de inteligenta, si pune spectatorul sa isi foloseasca imaginatia in permanenta. Realizand cu minutiozitate portretul unui criminal, Aurora ni-l prezinta pe Viorel, personaj jucat magistral de insusi Cristi Puiu. Departe de a deveni cu aceasta ocazie un Sergiu Nicolaescu reloaded, il avem in premiera pe regizor in postura de actor.
Dezvaluind intamplari din zona Bucurestiului periferic, zona de interes pentru Puiu, observam mici legaturi intre Moartea domnului Lazarescu si Aurora. O revedem aici pe asistenta Mioara (Luminita Gheorghiu), care in Aurora este vecina Pusei (Valeria Seciu), mama lui Viorel, dar si pe doctorita Gina (Clara Voda), aici amanta protagonistului. Bucurestiul pare a fi reconstruit in viziunea regizorala a lui Cristi Puiu ca fiind tot o lume mica, dar putreda la origini.
Viorel este un alienat, care s-a rupt total de lumea exterioara in urma unui divort. Ramas singur intr-un apartament gol, in permanenta renovare, insa unde nu se munceste niciodata, incarca orice detaliu insignifiant cu o importanta atipica. Analizeaza mult, se uita pe vizor si in urma sa incontiuu, cauta informatii acolo unde societatea normala nu ar gasi. Fara echivoc, pierde capacitatea de a relationa, se instraineaza de familie, fiicele lui nu ii mai simt dorul, insa el, in mod curios, nu simte nimic.
Nici regret, nici mila. E ca si cand din partea cealalata a ecranului vezi direct in psihicul unui criminal in formare. El ucide pe notarul sotiei sale si pe prietena acestuia, precum si pe socrii sai (dl. si dna. Livinski, portretizati de Gelu Colceag si Catrinel Dumitrescu). Ai crede ca o face din prea multe frustrari si suparari refulate, dar uciderea prietenei notarului, al carei nume nici nu il cunoaste, demonstreaza deja profilul unui criminal.
Un prerogativ consistent al acestui film este durata. Ai crede ca 3 ore sunt prea mult pentru un film, ca te vei plictisi sau ca actiunea e lungita mai mult decat permis. Ei bine, suspansul, intriga si curiozitatea te tin in transa pana la final, in asa fel incat chiar si dupa 3 ore ti-ai dori sa vezi mai mult, sa intelegi mai bine. Cadrele intrerupte brusc, care se continua cu pasaje in care nu intelegi de ce intervin anumite situatii si personaje, ne-au facut initial sa credem ca sunt secventele amestecate ale unei povesti si ca la final vom putea gasi coerenta.
Insa ulterior ne-am lamurit ca regizorul face apel la inteligenta spectatorilor. Nu ne prezinta personajele, nu ne introduce in anotimp sau in situatie. El ne someaza sa subintelegem dinainte despre ce este vorba. Aurora este exact ce se intampla dupa acel ceva pe care spectatorii trebuie sa il stie.
De departe unul din cele mai destepte filme pe care le-am vazut, este foarte greu sa punem aici toate motivele pentru care nu trebuie sa il pierdeti in cinematografe. Aurora este mai mult decat un film, e o tema de discutie, o problematica sociala, un caz de sociopat foarte bine studiat, o lectie pentru birourile de investigatie, o avertizare pentru bucuresteni, un semnal de alarma.
sursa foto: cinemagia
Tu ce parere ai?
Pentru a posta trebuie sa fii logat.