Interviu cu actorul Lior Ashkenazi: “Rolul nostru ca artiști este să fim o oglindă a societății”

Lior Ashkenazi joacă rolul principal în controversatul film israelian Foxtrot, care a deschis pe 25 mai cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF 2018). A doua zi după ce a participat la Gala de deschidere din Piața Unirii, Lior Ashkenazi a povestit pentru Metropotam ce a însemnat pentru el Foxtrot, un film cum nu mai făcuse până acum.

Cum a fost experiența de seara trecută, din Piața Unirii?

A fost captivant. Am călătorit cu acest film prin toată lumea, dar aceasta a fost cea mai mare proiecție, adică vreo 3000 de oameni și un ecran imens. Chiar a fost palpitant. A fost ca un concert rock’n’roll și, datorită ecranului, era totul atât de detaliat – chiar și Samuel (n.r. Samuel Maoz, regizorul filmului) se uita și zicea “O, doamne, sunt chestii pe care nu le-am mai văzut până acum” cum ar fi picături de apă… a fost Ultra-HD.

Vorbind despre faptul că ați dus filmul peste tot prin lume, cum a fost primit în alte locuri? Care au fost cele mai interesante reacții?

Cred că, în mare, sunt cam aceleași reacții peste tot. Oamenii reacționează cam la fel atunci când vorbești despre pierdere, despre agonie și suferință, despre destin și despre sensul și filozofia sorții. Cred că este ceva în acest film care vorbește la nivel internațional, într-un fel ar putea fi oriunde, chiar dacă sunt scene care sunt foarte specifice Israelului. Dar reacțiile sunt la fel peste tot.

Și ce vă spun oamenii după ce văd filmul?

Am observat că oamenii care și-au pierdut pe cineva drag au o experiență diferită față de cei care nu au trecut prin asta. Mi se întâmplă întotdeauna să vină la mine și simt nevoia să mă îmbrățișeze. La început era stânjenitor, dar a trebuit să ‘îmbrățișez’ și eu situația. Se conectează chiar la nivel fizic și îi înțeleg, ei sunt oamenii pentru care prima parte a filmului – pentru că este structurat în trei părți – este foarte iritantă fizic. Ieri a fost o proiecție imensă și deși am simțit-o într-un fel intimă, nu este la fel ca atunci când stai într-o sală mică de cinema unde spectatorii ajung să se simtă inconfortabil în propriile scaune. Oamenii vorbesc despre cum experimentează fizic prima parte a filmului, iar apoi, în cea de-a doua parte, care este suprarealistă, par să se relaxeze puțin pentru că este timp, sunt cadre frumoase, iar apoi urmează partea a treia, cea emoțională. Deci este ca un roller coaster de emoții care curg în toate direcțiile. Este prima oară când fac acest tip de film și reacțiile chiar mă copleșesc.

Cum a fost experiența de a lucra la un astfel de film?

Hmm, Samuel și cu mine am vorbit foarte mult despre cum ar trebui să joc pentru că nu este vorba numai despre o figură tristă, deprimată în momentul în care cineva vine să îți spună că ți-ai pierdut fiul. În Israel ești înconjurat de oameni care și-au pierdut persoane dragi în război sau în atacuri teroriste, iar instinctul îmi spunea, știam pur și simplu că este ceva acolo care rămâne chiar dacă timpul trece și trebuie să îți continui viața. În ebraică avem o vorbă – “o zgârietură pe suflet” – care înseamnă că omul acela nu mai este perfect, sufletul îi este deteriorat, dar nu într-un sens negativ. Nu este o rană care se poate vindeca, dar este o zgârietură. Ca o cicatrice pe care o simți, știi că este acolo. Și mi-am dorit să transmit acest lucru – dar cum poți să joci așa ceva?

Așa că m-am gândit că ar trebui să o fac fizic și, ca un experiment, două zile înainte să începem filmările nu am dormit deloc; deci am intrat în prima zi de filmare într-o stare de vertigo. Atunci când nu dormi, ceva foarte bizar se întâmplă cu timpul și spațiul, iar noi am filmat totul cronologic, deci tot ceea ce se vede în prima parte nu este machiaj, sunt chiar ochii mei, aveam cu adevărat nevoie să mă sprijin de mobilă. Iar amețeala aceea se potrivea perfect cu mișcările camerei, era totul într-un soi de armonie și a funcționat. Bineînțeles, nici nu i-am spus lui Samuel pentru că s-ar fi panicat. Apoi, pe toată perioada filmărilor, în jur de cincisprezece-douăzeci zile, am continuat să dorm doar în weekend sau câte o oră-două la sfârșitul unei zile de filmări de douăsprezece ore.

Cum v-a schimbat toată această experiență?

A fost un experiment care mi-a ieșit de sub control. La un moment dat i-am spus lui Samuel și a fost o tăcere lungă, apoi mi-a zis “Ok, orice funcționează pentru tine, fă-o. Eu nu vreau să știu nimic, dar tu ține-o tot așa”. Eu aș zice însă că am mers cam departe, nu trebuie să faci astfel de lucruri, dar cred că filmul nu ar fi arătat așa cum arată dacă nu o făceam. În general, într-o dramă ai un dialog sau ceva, dar noi nu avem dialog în prima parte, abia dacă vorbesc, sunt mai mult prim-planuri excesive. Așa că mă întrebam cum aș putea să transmit ceea ce vreau? Pentru că, pentru mine, mai este ceva acolo, pe platou: nu este doar despre a juca un rol, ci este despre a fi.
Nu a fost deloc o experiență ușoară. La finalul filmărilor m-am prăbușit, a fost prea mult, am avut nevoie de mult timp ca să mă refac.

Cum a fost primit filmul în Israel?

Ministrul Culturii ne-a numit “inamicul statului”, chiar dacă nu văzuse filmul, dar cineva îi spusese că există o scenă unde soldații IDF ucid o familie palestiniană, iar ea tocmai începuse să lucreze la campania sa electorală. Dar, în mod surprinzător, acest lucru a stârnit mult interes pentru film. Nu este un film ușor, popular, comercial, majoritatea publicului mainstream nu este obișnuită cu acest gen. Dar toată lumea voia să vadă ce a stârnit așa o reacție din partea unei persoane care nici nu văzuse filmul. Așadar în Israel filmul a avut succes datorită acestei controverse – deci chiar nu există bad PR.
Noi în schimb am avut ceva bătăi de cap pentru că se crease o diviziune între oamenii care erau de partea noastră, chiar dacă nu văzuseră filmul, și cei împotriva noastră pentru că Ministrul Culturii a spus că suntem inamici ai statului. Timp de câteva luni am avut bodyguarzi pentru că primeam amenințări.

Ați avut în vreun moment probleme cu promovarea internațională a filmului din această cauză?

Absolut deloc. La ultimul eveniment din Paris, un festival al filmului israelian care se ține an de an, Ministrul Culturii i-a cerut Ambasadorului din Paris să nu meargă la film – care era proiecția de deschidere. Și din nou s-a ridicat problema libertății de exprimare, a libertății artei, cu atât mai mult în Franța! Așa că imediat Ministrul Culturii din Franța a acceptat să participe la proiecție, apoi și Primarul. Așadar rezultatul a fost, din nou, opus față de cel așteptat.
Dar politicienii nu ar trebui să se implice în artă. Inițial am încercat să deschidem un dialog prin intermediul ziarelor sau al posturilor de știri naționale, adică prin mass-media, nu în mod direct. Nu am avut succes. Ministrul Culturii a spus că nu putem face astfel de filme folosind fonduri guvernamentale, ci ar trebui să facem filme patriotice. Însă rolul nostru, ca artiști, nu este să facem ceea ce își dorește statul, aceasta este o abordare fascistă. Rolul nostru ca artiști este să fim o oglindă a societății, să o criticăm tocmai pentru că ne iubim țara.
După ce am câștigat Leul de Argint la Veneția, au fost două organizații care s-au opus acestui premiu: BDS (n.r. mişcarea palestiniană The Boycott, Divestment, Sanctions) și Ministerul Culturii din Israel.

Vorbind despre rolul critic al artei, a avut totuși filmul această intenție de la bun început?

Nu, în nici un caz așa, reacțiile au fost cu mult peste ceea ce ne așteptam. Citisem scenariul, știam cu toții că există acea scenă, dar nu am văzut-o ca pe ceva provocator pentru că întregul act, adică cea de-a doua parte a filmului, este ca un vis suprarealist, nu este real. Nu poți să crezi că există un asemenea drum, cu acea barieră, cu cămila care trece liberă pe drum și tot așa. În plus, este un film artistic, nu un documentar. Este ficțiune, noi suntem povestitori. Bineînțeles că există multe metafore care critică societatea și comunitatea noastră, deci da, sunt lucruri pe care Samuel le-a scris și în mod intenționat, însă nu credeam că reacțiile vor merge atât de departe.

Oamenii spun că arta, teatrul acum o sută de ani poate că mai puteau schimba ceva, însă în vremurile noastre nu mai poți schimba nimic cu un film sau cu o piesă de teatru. Dar poți provoca oamenii să vorbească despre ceva, îi poți face să se gândească. Și cred că am reușit asta prin Foxtrot, lumea discuta despre sensul acelor metafore, iar acesta este un lucru bun.

Dacă ar fi să vă adresați cuiva care a interpretat greșit filmul – dacă ar fi să vă adresați Ministrului Culturii, de exemplu – despre ce i-ați spune că este acest film, de fapt?

I-aș spune că este un film despre soartă, despre tați și fii, despre cuplu, despre sensul destinului și felul în care nu poți fugi de el… sau poți, dar vei plăti prin moarte într-un fel sau altul. Unii oameni spun că este și un film despre război, dar eu, ca actor, nu l-am privit deloc așa, ci mai mult ca o explorare a sufletului uman, ca o încercare de a-l înțelege din perspectiva poveștii individuale plasate într-un context mai larg.

Interviu de Ana Elefterescu