De vorbă cu Julio de la Rosa, compozitorul coloanei sonore a filmului Parking: „Este un permanent ping-pong între montaj și muzică”

Filmul „Parking” regizat de Tudor Giurgiu are o coloana sonoră memorabilă. Muzica este un personaj în sine: aduce emoție, potențează momentele-cheie, are un suflet al ei, este parte din poveste, pare creată în același timp cu scenariul.

Și pentru că mi-a plăcut atât de mult, am stat de vorbă cu muzicianul și compozitorul Julio de la Rosa despre cum a creat-o.

Cum ai compus muzica pentru filmul Parking?

Când compun muzică de film, sunt foarte atent să creez ceva nou, potrivit cu tonul filmului, care să fie unic. Nu am citit scenariul filmului pentru că eram deja în întârziere. Editorul pusese deja pe film niște melodii mai vechi de-ale mele ca să îl inspire la montaj. Când Tudor a văzut montajul, i-a zis editorului: „Îmi place cum sună, cine a făcut muzica asta?" Așa că mi-au trimis câteva cadre care mi-au plăcut tare mult. M-au inspirat, am înțeles sentimentele personajelor, am rezonat cu ce am văzut. Practic, așa am lucrat: ei îmi trimiteau mie cut-uri din film, iar eu compuneam muzica și le trimiteam înapoi. În funcție de muzica mea, mai modificau unele detalii la montaj. Apoi îmi trimiteau iar. Era ca un PING PONG - folosesc mereu metafora asta. Un ping-pong între montaj și muzică.

Tudor a vrut o muzică simplă, minimalistă, care să însoțească personajele pe drumul lor, în amintirile lor. Așa că am încercat pentru flash-backs să creez o muzică a copilăriei, dar privită din perspectiva unei minți adulte. Nu am vrut să fac muzica prea vizibilă. Pentru acest film era important ca totul să se afle în echilibru - relația dintre muzică și cadre.

Am lucrat cu mult reverb. Cu un pian electric vechi din anii 20. Toate instrumentele au fost inregistrate live, nu am folosit niciun sampler. Totul a fost organic. Magia instrumentelor reale este cu adevărat specială în comparație cu cele făcute pe calculator.

Dacă te uiți la film, nici nu îți dai seama prea bine ce se întâmplă cu muzica, apare și dispare, ajută povestea și dinamica filmului. 

Când lucrai la piese, care era procesul tău creativ?

Mă puneam în locul personajelor. Mă gândeam oare ce simte personajul principal acum? Și scriam o linie melodică. Apoi mă puneam în rolul femeii. Trebuie să înțelegi foarte bine emoțiile din spatele acțiunilor ca să creezi muzica potrivită.

Cum ai colaborat cu Tudor Giurgiu?

Am fost foarte fericit să lucrez cu Tudor - e un tip inteligent care știe exact ce vrea. Știe să explice, să ofere feedback, totul e foarte clar. Și e plăcut să lucrezi așa cu oameni care au claritate și cu care rezonezi. E foarte rar în această industrie.

Cum ai inceput să faci muzică de film?

De fapt, a fost un accident. Studiam la universitatea de film - audiovizual. Și am avut mulți colegi care au devenit regizori. Eram în gașca lor. Și Alberto Rodriguez, care este astăzi un renumit regizor de film în Spania, pregătea un film. M-a întrebat: Vrei să faci muzica pentru filmul meu? Aveam vreo 29 de ani la vremea aceea.

Inițial am fost sceptic. I-am zis că muzica pe care o fac eu nu are nicio legătură cu filmul lui. Subiectul lui era despre tineri pierduti. I-am sugerat să pună rap, hip-hop, chiar flamenco. Dar nu a vrut. Așa că am acceptat. Până la urmă, a ieșit foarte bine. Și de atunci m-a contactat pentru toate filmele lui, avem împreuna 6 filme la care am făcut coloana sonoră.

Și de la el am început să fiu contactat de cât mai mulți regizori să fac coloane sonore. Pe vremea aceea aveam o trupă și devenise obositor să fiu mereu plecat, să pierd nopțile, era un ritm care începuse să mă epuizeze. Devenise și puțin monoton, fiecare noapte semăna cu precedenta. Așa că m-am decis să mă axez pe muzica de film. Aici era mai mult loc de experimentare, de descoperire, departe de formula-standard a unui cântec clasic.

De fapt, ce fac eu acum se poate rezuma la a traduce imaginile din film în muzică. Știi cum aud unii oameni voci la ei în cap? Ei bine, eu aud mereu MUZICĂ. 

Și acum, când vorbim, auzi vreo muzică la tine în cap?

Da, normal! Acum aud ceva hip-hop.

Sper să nu citească asta cineva de la vreun spital de boli mintale. (râde)

Filmul vorbește cu mine și așa se naște muzica. E ca un dialog. În loc să vorbesc cum vorbesc acum cu tine, vorbesc cu un instrument. Toate acestea generează emoții puternice. 

Cum sunt visele tale? 

E prima dată când mă întreabă cineva asta... Mie îmi place foarte mult suprarealismul, dar îmi e frică de visele mele. Ăsta e adevărul. Nu îmi place să îmi amintesc visele mele. Uneori visez muzică. Încerc să mi-o amintesc, dar e foarte foarte greu. Iar când încerc să o reproduc, nu prea iese. Tot ce știu este că visele mele sunt gânduri amestecate. Nu îmi place mereu ce se întâmplă acolo. Unele vise sunt un film întreg cap-coadă. O dată am visat un film avangardist.  A fost tare interesant! 

Știi cum zicea Bunuel: „Singurul loc în care sunt complet liber este în visele mele.” Eu aș reformula și aș spune că singurul loc în care mă simt cu adevărat liber este în imaginația mea. Și eu trăiesc în imaginația mea când sunt treaz, așa că nu am nevoie de vise.